In căutarea acestor adevăruri uitate vă invită gândurile noastre.

„Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?

Ideea ni se pare stranie.

Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le

putem vinde?

Pentru poporul meu nu există colt al acestui pământ care să nu fie

sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în

mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor

din poporul meu.

Seva care urcă în arbori poarta în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare

luminiş şi fiecare insecta sunt sacre pentru memoria şi credinţa

poporului meu.

Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită

niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem

parte din pământ si el face parte din noi.

Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri;

crestele stâncilor, roua preriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul

aparţin aceleiaşi familii.

Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se

prăvăleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele

strămoşilor noştri.

„... Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este

sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o

fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor

din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.

Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă

canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.

Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile.

Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea ce îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal ...

El tratează pe mama sa, pământul, şi pe tatăl său cerul, ca pe lucruri care

se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate.

Lăcomia sa va sărăci pământul si-l va lăsa pustiu.

Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (...)

Nu exista un colt liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude

creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.

Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.

Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă daca nu poţi

asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?

Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.

Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi

mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.

Aerul este scump omului roşu pentru ca toţi împart acelaşi suflu.

Animalul, arborele şi omul - toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să  perceapă aerul pe care îl respiră.

Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul ... Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire.

Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.

Dacă hotărâm sa vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb

trebuie sa trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile

sale.

Eu sunt sălbatic si nu înţeleg un alt mod de a trăi. Am văzut miile de

bizoni care putrezeau în preerie lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis

din goana trenului.

Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă

poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât

pentru nevoile vieţii noastre.

Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul

ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmpla animalelor i se întâmplă imediat şi omului.

Toate lucrurile sunt legate între ele.

Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri ... învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri - pământul este mama noastră şi ceea ce se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului.

Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.

Noi o ştim de mult - nu pământul aparţine omului, ci omul

pământului.

Noi o ştim bine - toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum

sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.

,.. nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea

ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb care are un

Dumnezeu ... nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.

Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea

sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile

şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest

pământ ca pruncul bătăile inimii materne.

După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care

noi  ştim bine şi pe care omul alb îl va şti poate într-o zi: Dumnezeul

nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al

vostru ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului

şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.

Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale

mizerii.

Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui

Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop

special, v-a permis să ne dominaţi.

Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt

ucişi toţi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile

cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al

oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de

strigătele lor.

Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut. Unde este marele vultur? A dispărut şi el.

Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii.

Pământul este leagănul şi sursa de existentă a vieţii noastre.

Aceasta o ştiau, mult mai bine decât noi, oamenii care trăiau nemijlocit în natură. In mod paradoxal, în numele civilizaţiei şi al prosperităţii, l-am uitat, degradîndu-l, pustiindu-l. Pământul a devenit irespirabil.

Riscăm să dispărem sufocaţi de propria noastră „operă”.

Daca omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte,

înseamnă că ori doreşte sa se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine

despre sine şi natură sunt false.

In căutarea acestor adevăruri uitate vă invită gândurile noastre.

Textul de mai sus este un citat, cu acordul autoarei, din lucrarea

„La medicine du corps energetique” de Jeannine Pontaine, în care este

reprodusa scrisoarea unui şef de trib indian (Pieile Roşii) adresată

Preşedintelui SUA în anul 1894, ca răspuns la cererea acestuia de a le

cumpăra o parte din pământurile lor.

Extras - Prolog - Inteligenta Materiei -  prof. Dumitru Constantin Dulcan